Un derby oropsit

Alexandru Dumitriu

      Derby-ul Dinamo - Steaua, marele meci al borhotului nostru de campionat, n-a oferit cine știe ce spectacol. Duodenul (sau Dodelul) din mijlocul roș-albastru, Tănase, după multă vreme de ploșnițărit și saltimbăncărie, a scremut un gol care i-a ridicat cota în Cipru ori Kazahstan, aducând totodată ceea ce a fost o clară victorie stelistă. Dar, dacă păcăliciul și-a mai pus trei sute de parai la prețul de transfer și un ventilator în garsoniera care-i va fi dată de patronul de la Kyzylzhar Petropavlivsk, tot Tândală a reușit să-l lase șontorog pe ortacul său Chipciu, chefliul mijlocaș dorit cică de Ajax și de alte echipe mari, unde băiatul ăsta ar putea cel mult să se ocupe de sistemul de irigație. De-ale lui Dodel...
      Despre jocul dinamoviștilor n-am ce să mai zic. Evoluțiile din meciurile de potroace cu Bistrița și Ceahlăul anticipau penibilul derby-ului. Ionel Canciu-gol aleargă, săracul, însă sleiala lui de jogging îl recomandă pentru jocuri de old-boys. Rus e mai petardă decât toate petardele aruncate în teren de ultrașii dinamoviști cu nemiluita, ca la revelionul pompierilor, că măcar la nivel de peluze câinii roșii au fost și sunt șmecheri. (Apropos de asta: un amic rapidist, în loc să țină doliul cuvenit pentru retrogradarea clubului său, îmi tot trimitea mesaje puerile, cum că na, băi, nu doar giuleștenii întrerup meciul, de le-ai trântit tu pamfletul ăla netrebnic. Satisfacția lui friza vechea perplexitate stelistă: "Uite ce fac câinii, Jeane!" Bine, n-or fi dinamoviștii niște îngerași, dar jucătorii Stelei i-au provocat, bucurându-se ostentativ, la prima reușită, în fața Peluzei Cătălin Hîldan. Și oricât și-ar fâlfâi indignarea revanșardă acest rapidist cu pretenții aristocratice, care era încântat de atmosfera primitivă din ghetoul giuleștean la meciul cu Steaua, comportamentul galeriei dinamoviste n-a atins sălbăticia rabiată a Grantului.)  Boubacar bubuie și mai tare în amatorism decât jucărelele pirotehnice ale suporterilor. Grigore e o poșircă puturoasă, care dă amețeli apărării și-i ustură la ficat pe fani, paradindu-le mândria. Luchin e ca berea după vin: un chin. Strătilă a fost un derbedeu în derby, amintindu-ne, printr-un fault golănesc la Chiricheș, de felul în care Lăcătuș, între doi scuipați și-o înjurătură, își lua peste picior adversarii, așa cum știa el, zdrențuindu-le tibii, peronee, femururi und so șvaițer. Andrei Cristea, un atacant valoros, a intrat de-abia prin minutul 70. Deși încă nu a ajuns la forma de altădată, tot ar fi trebuit să se numere printre titulari - de altfel, lui i-a aparținut cea mai serioasă ocazie dinamovistă -, însă n-are loc de obosita și neputincioasa legendă Dănciulescu. Reflexele lui Bălgrădean și zvâcnirile lui Alexe ce mai salvează onoarea alb-roșie de icter. Iar Țălnar, cu tot respectul pentru cariera sa de fotbalist și pentru necondiționatul atașament față de Dinamo, este un antrenor modest, bun să țină, târâș-grăpiș, Minerul Uricani în Divizia C. Așa că, fără supărare, Steaua a avut derby-ul la discreție.  
      Până una-alta, am remarcat mustățile steliștilor, care au ales să celebreze titlul cu un look de meseriași într-ale fabricării de cazane și ibrice. Li se potrivește: doar și-au făcut singuri cupa.

Meci în ghetoul giuleștean

                                                  Mic pamflet

Prolog etno-psihologic cu suporterii rapidiști, prinși pe drumurile nomadismului, la Galați: http://www.youtube.com/watch?v=pgOtOXPr_K4

              Alexandru Dumitriu

            Am făcut greșeala să merg ieri la meciul Rapid – Steaua. Deși ani de zile am evitat să mă aventurez prin sinistrul ghetou giuleștean, adică stadionul de lângă Podul Grant, rudă de sânge cu Ferentarii și alte cartiere-urticarii, unde colcăie cuțitarii – asta a fost numai de dragul succesiunii rimei (era să scriu crimei) – un bun și drag prieten rapidist, care știe să țină furculița în mâna stângă și cuțitul în dreapta, spre deosebire de alții, care mânuiesc doar briceagul cu dreapta și cu stânga îți manglesc portofelul sau îți fac felul, deci, un bun și drag prieten rapidist, o minte brici, ca să rămânem în câmpul contondenței, m-a convins să descind în Giulești. Ce-am văzut acolo a fost abominabil. Stai și te crucești: când Doamne, iartă-mă s-a abrutizat așa spiritul rapidist, despre care au scris admirabil Ioan Chirilă, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu și alții? Ce glas al roților de tren? Azi, în tribuna giuleșteană urlă mulți pitecantropi. Și asta n-ar fi nimic, doar, deh, la stadion nu-i ca la teatru (cu toate că, ironia sorții, lângă stadion este Teatrul „Giulești”, cine le-a pus teatru-n drum, ăla a fost om nebun); iar destui, încă de puradei, s-au deprins cu argoticele agorimii argute din strada Budai-Deleanu, ca neaoșismele balaoacheșe „Mâncă-ți-aș!”, „Has mo car!”, și, de ce nu?, „1923, s-a născut un mit...” sau alt șlagăr celebru: „Fiaaaaare vechi luăăăăăăăăăăm!” (căutați mai bine pe stadion, să vedeți acolo fiare). Unii, rabiați, când jucătorii Stelei ajungeau în dreptul lor, dădeau să spargă geamurile de plexiglas, de parcă ar fi căsăpit caii, ca odinioară strămoșii lor. Alții, din clanul Simienilor, cât ai zice „Sokeres”, erau pe garduri, zgâlțâindu-le cu furie, de ziceai că acuși se vor prăbuși, să le cheme mamele și familiile steliștilor, ba chiar și morții (cum sunt și rapidiști care n-au biserică, au dat-o pe o escatologie scatologică) în adevărata inimă a Giuleștilor. O inimă mare cât stâlpii de nocturnă. Bașca flegme, țigări, brichete, scaune și apă. Cică i-au blagoslovit pe steliști și cu sfeștanii de urină proaspătă, la pahar, din izvoarele în care curge spiritul contemporan al Giuleștilor. Și ce debit are acest spirit, dă și pe colac, se umflă mai ceva decât Dunărea când distruge gospodăriile oltenilor! Nu degeaba au ajuns rapidiștii acum amărâți ca niște sinistrați...

            Acum, sigur că și un conducător al Stelei, băgătorul de seamă Mimișor, cunoscut pentru ieșirile sale oligofrene, a întreținut, înaintea meciului, o atmosferă belicoasă, pentru care ar trebui suspendat grabnic. Sigur că și jucătorii Stelei ar fi trebuit să dea dovadă de discernământ la anumite faze din teren; dacă intri la rupere când un întreg stadion are boală pe tine ca pe curățenia de primăvară, e clar că vei acutiza isteria. Sigur că și idolul-hârb Giuleștilor, moș Pancu, care nu mai vitezește flancu’, a întețit alienarea colectivă, înjurând Steaua ca la ușa de la biroul clubului, agitat ca un epileptic, chiar lângă banca oaspeților, și meritându-și țicneala din nume (asta să le-o explice vreun rapidist care n-a absolvit numai școala vieții). Sigur că și realizatorii programului de meci au alimentat această explozie de ură și primitivism scriind ostentativ numele echipei vizitatoare cu literă mică, în același măreț și, pe undeva, simptomatic spirit al Giuleștilor. N-o fi Steaua zâna fotbalului românesc, dar trebuie respectată măcar formal, de ochii lumii, chiar dacă în tribune numele îi e supus tuturor perversiunilor.

            Prin minutul 80, meciul s-a întrerupt și am întins-o. Deja lucrurile scăpaseră grav de sub control. De fapt, care control? S-au făcut percheziții, ca nu cumva să fie introduse torțe. Și, înainte de startul meciului, s-a aprins tot stadionul (foc ardea, vorba cântecului...). Încă o dată, care control? Pentru a nu-i înfuria pe suporteri, jandarmii țin de șase în afara tribunelor. Iar suporterii sunt supravegheați de niște unchiași gârboviți, care au prins vacanțe la Călimănești și Sovata, „niște oameni și ei, care știu dureros ce e suta de lei”, cărora li se spune stewarzi și care încearcă să-i astâmpere pe imbecili cu duhul blândeții, „Nu mai da, nene, cu piciorul în geam, că faci buba!”, și apoi le citesc din Ispirescu. Doar jandarmii îi pot potoli pe descreierații ăia. Că jandarmul nu-ți spune ce-a făcut Dinamo ieri și nu stă să-ți citească „Ivan Turbincă”, ci îți dă direct un sănătos pașol la dubă. La jandarm bătaia nu-i e ruptă din rai, și nici din M.A.I.

            Am asistat la multe meciuri. Inclusiv la Dinamo – Steaua. Și la Petroșani, în vremuri bunicele ale Jiului, când încă se umplea stadionul de mineri. Pe atunci, zbuciumații ăștia cu brigăzile lor veneau la Petroșani cuminței, atenți să n-o pățească. Au fost unii mai tupeiști, pe care-i pusese coniacul să strige „Miron Cozma este fiu de curvă!” și pe urmă bălmăjeau dârdâind și cu prohabul umezit cântecelul „Apără-ne, gardule, că ni-i frică de dentist!”. Scrisese mai demult Tolontan un articol, „Abatajele terorii” parcă-i zicea, în care descria niște iureșuri minerești de pe stadionul din Petroșani. Eu am stat printre mineri, la meciurile Jiului, și afirm cu toată onestitatea: aceștia erau niște îngerași pe lângă rapidiști. De fapt, nici nu încape comparație. N-am văzut niciodată la Petroșani ce-am văzut ieri seară, în tribunele din Giulești. N-am văzut nici la Dinamo – Steaua așa ceva. Ba, îmi amintesc cum Mimișor a urcat singur spre tribuna oficială din Ștefan cel Mare pe la Tribuna 0, printre dinamoviști. Eram acolo. E adevărat că a grăbit pasul, dar nimeni n-a încercat să-i ardă una. Părul îi era lins de geluri, nu de scuipați. Să încerce așa ceva în Giulești! Păi, două luni ar ține-o numai pe supe cu paiul și „Soră, plosca”! În Giulești e sălbăticie.

            Cu două săptămâni în urmă, fusesem, cu același prieten rapidist (nimeni nu-i perfect, nici măcar acest prieten), la Rapid – Pandurii. La ieșire, suporterii giuleșteni începuseră să urle, pe măsura instrucției lor capătate la școala vieții, despre care vorbeam: „Cine ține cu Steaua, să-i f...m familia!” În gloata rapidistă, un tată cu plodul, care strigau din toți rărunchii același slogan agramat. Erau așa încântați, de ziceai că a luat progenitura coroniță. Or fi fost și la meciul cu Steaua? Dau la pariu că le-ar fi plăcut.

            Ăsta-i noul spirit al Giuleștilor. Nu sunt rapidiștii singurii care înjură Steaua. Dar sunt cei mai sălbatici suporteri pe care i-am văzut vreodată. Și asta n-are nici o legătură cu vreo mentalitate ultra’. Ei nu sunt ultrași. (Ultrașii veritabili au o anumită cultură a fenomenului.) În comportamentul lor se reflectă numai condiția imundului ghetou giuleștean. Giacardea, cardea, gialino mura, gia mura mura, ce infect!  

            Evident, n-o să mai calc în Giulești în vecii vecilor. Și în meciul meciurilor.

De ce am ținut cu Chelsea

                                                        Mic pamflet

             Alexandru Dumitriu

            De obicei, îmi doresc ca toate echipele românești angrenate în competițiile europene să se impună sau măcar să se descurce onorabil. Însă oricât aș ține la prestigiul fotbalului nostru, n-am putut fi de partea Stelei în returul cu Chelsea. Am sperat, destul de incandescent chiar, ca englezii să azvârle echipa lui Gigi Becali afară din Europa. Repulsia mea nu e una inveterată. M-am bucurat când Steaua a trecut de Ajax. Numai că, între timp, prin lojile din Ghencea s-a ivit strechea grosolană nesimțirii. De fapt, e o mizerabilă recrudescență.

Performanțele par să aducă acolo, în porumbiștea de la margine de București, lângă țintirim și maidanele de ostenit răcani, asemenea molime. Cam la fel se întâmpla în 2006, când Steaua își scotea suporterii la pupat Piața Universității. Câte fudulii mai plescăia Becali pe atunci! Stătea la șprițuri cu Băsescu, schimbând libații ignare, descheiate la cămașă, că așa-i în crâșmă, ca pe punte – „Bravo, Gigi!” „Ți-am spus io, dom’ președinte!” „Mi-ai spus, Gigi! Hai noroc!”–, creștea în sondaje prin golurile lui Bănel, că ambiția de politician îl încearcă de mult, se suia pe capota mașinii, să-l aclame gloata de la înălțime, că era cineva, doar se cinstise până s-a crăpat de ziuă cu ditamai președintele... Iar nebunul regelui, Mimișor cel turbulent – oare saltimbancul ăsta o fi trecut prin toate bolile copilăriei? –, era prins în bășcăliile lui idioate, de puști fără gagică și năpădit de acnee. Mă exasperaseră cretinismele sale, dar mai mult droaia de microfonari care se înghesuia să-l asculte. El fiind cine? Un băgător de seamă, un papagal care și-a îndesat în scurtul minții câteva neologisme, înșfăcate din discursurile savante ale lui Cornel Dinu, neologisme taman bune de prostit niște gigei și cocuțe duhnind a virgulă între subiect și predicat și cu legitimație de presă.

Ce vremuri infecte... Credeam că perioada ulterioară de bâjbâieli europene le-a dat oleacă de cumpătare. Aiurea! Burduful de optime cu Chelsea a ticsit de osânză tupeul mahărimii roș-albastre. De la patron la Mimișor și antrenor.

            Văzându-se iarăși vodă prin loboda Europei, lui Becali i s-a pus pata pe un ziarist, Costin Ștucan, care îndrăznise să îi comenteze intervențiile în stabilirea echipei și a tacticii. Satrapul din Ghencea, oțărât, a amenințat că retrage acreditările trustului unde lucra respectivul ziarist dacă acesta nu e mătrășit grabnic. Șefii trustului imediat au făcut temeneaua în fața omului cu telemeaua (și, din păcate, cu Steaua). Mimișor n-a ezitat să-și mărturisească satisfacția. Așadar, un oier care a coborât de la stână în palat la Șosea dă ordine în presa română. Care presă, mai ales cea sportivă, oricum e o rușine; cel puțin când vine vorba de Becali. Nu mi-am imaginat că acestui personaj i se poate permite așa ceva. Deși, la cum era lăsat să se desfășoare Becali în anumite emisiune, unde, uneori, îl apucau crizele de râs, niște behăituri incontinente, pe care papițoii din studio le încuraju fericiți că urcă rating-ul, n-ar fi trebuit să mă mire autoritatea ciobanului. Apoi, după ce l-a pus la punct pe acel ziarist, Becali s-a reprezit la Athos, cu un milion de euro, ca să bage o pilă Stelei în returul de la Londra. (Cam slăbuț; acum cinci ani, pregătise un plocon mai generos, de 1,7 milioane de euro, pentru cei de la „U” Cluj ca să încurce pe C.F.R. și să câștige Steaua campionatul.) Că Becali e evlavios nevoie mare, duce o viață de creștin autentic. Azi lasă un gazetar pe drumuri, mâine postește cot la cot cu călugării athoniți, smerit ca un isihast, în cantonament de reculegere, mătănii și pusi de icoane.

             Cum scriam, mahărimea Stelei, trezită la nesimțire de recentele rezultate europene, a devenit, iarăși, insuportabilă. De aceea, n-am putut să țin cu Steaua. Sigur că e firesc ca victoriile să aducă și oleacă de infatuare. Dar în Ghencea victoriile aduc multă nesimțire. Or, în atari condiții, nu-mi mai pasă de nici un prestigiu al fotbalului românesc. Pentru că acest prestigiu ar fi fost o aparență. Învingătorii autentici își trăiesc izbânzile  decent. Există o demnitate a performanței, demnitate străină în Ghencea. Acolo, de când s-a înstăpânit Becali, performanța înseamnă proliferarea pestilențială a mârlăniei.

Așa că, fără supărare, nu pot încheia decât într-un singur mod:

Thank you, Chelsea!   

Lambertikirche, o biserică legendară

Escursiuni în Germania federală

     Lambertikirche din Münster, o biserică legendară

           

Alexandru Dumitriu

Am avut ocazia să vizitez câteva catedrale faimoase: cea din Chartres, cea din Köln și Notre Dame. Edificii impresionante, a căror descriere se limitează, de obicei, la impozanță și măiestrie arhitecturală. Unul dintre cele mai dificile exerciții jurnalistice mi s-a părut, mai demult, redarea schematică a înnodării șireturilor, în așa fel încât cineva să poată face acest lucru imitând strict etapele prezentate de tine.

După ce am văzut catedralele de mai sus, mi-am dat seama că proba amintită este, de fapt, comodă față de tentativa de a surprinde grandoarea și strălucirea acelor construcții. (Nu degeaba Monet a realizat peste treizeci de tablouri ale catedralei din Rouen, cu diferite intensități cromatice, în funcție de nuanțele pe care oferă, cameleonic, lumina naturală.) Poate tocmai acest handicap m-a determinat să contemplu destul de plictisit – deși nu e cel mai inspirat cuvânt, mai degrabă aș spune lejer – monumentalul respectivelor edificii. Pe de altă parte, rigoarea filologică mă obligă să abandonez ipostaza de contemplare, pentru că aceasta presupune o întârziere admirativă. Ceea ce n-a fost cazul. Ca să nu mai lungesc vorba, oricât de rudimentar sau de superficial ar suna, am trecut pe-acolo mai mult pentru palmaresul turistic, că tot mă nimerisem în zonă și era păcat să ratez obiectivele cu pricina. Și, la urma urmei, despre Notre Dame ori despre Domul din Köln s-a scris enorm, ca despre furnalele Hunedoarei în anii socialismului.

Dacă acele catedrale vestite nu m-au fascinat, în schimb, mai puțin celebra Lambertikirche din Münster a fost o adevărată încântare. Acum, în fața foii de hârtie, mă gândesc că s-ar putea ca această biserică să-mi fi plăcut atât și datorită liturghiilor la care am participat. Deoarece o asemenea experiență este profundă; n-o dobândești în timpul unei raite turistice, când sacralitatea bisericii rămâne oarecum imponderabilă, latentă, fără a atinge prospețimea și magnitudinea slujbei. Practic, lipsește fiorul care te desparte de atmosfera muzeistică. Bineînțeles, te poți reculege și cu aparatul de fotografiat la gât, dar liturghia coboară în tine o stare tainică, inefabilă. Iar vibrația gravă a orgii te învăluie copleșitor. Îmi vine în minte o însemnare din „Jurnalul” lui Eugen Barbu, care a scris extraordinar despre această muzică: „Dezgustat de miorlăiala ortodoxă, mă duc la catedrala Sf. Iosif să ascult orga. E ceva care uimește, care te îngenunche în acordurile violente, profunde. Această muzică face din Dumnezeu o ființă formidabilă și împrumută indivizilor forță.”

Lambertikirche este încărcată de istorie. La propriu. Mai întâi prin vechime. Una aproape milenară. (Sigur, anvergura de astăzi a căpătat-o în mai multe epoci de transformări. De exemplu, turnul, care măsoară 90 de metri, a fost terminat la sfârșitul veacului al XIX-lea.) Apoi, prin stilul gotic târziu. Însă asta nu-i nimic, doar se găsesc atâtea biserici și vechi, și purtând amprenta goticului târziu. Notam că Lambertikirche este încărcată la propriu de istorie. În turn atârnă trei colivii stranii de fier. Pentru a prinde pasărea Calandrinon? Nu. Elevatoare? Nu. Sunt niște cuști, în care au fost ținute ceva vreme cadavrele unor lideri ai mișcării anabaptiste, executați pe la 1530, din ordinul Inchiziției. Folosirea cuștilor ca morminte trebuia să împiedice sufletele ereticilor să ajungă în Împărăția Cerurilor. E și o dovadă de cinism, deoarece cuștile fuseseră apoi înălțate...

Nu-i singura încărcătură istorică. Alta este cumva veselă: Goethe ca evanghelist! Statuia care ar fi trebuit să-l înfățișeze pe Luca a fost... închinată geniului de la Weimar. Și, aflu dintr-un ghid, Ioan este Schiller în tinerețe!

Trebuie să recunoașteți, Lambertikirche poate fi socotită, pe bună dreptate, o biserică legendară. Beatificările simbolice ale unor scriitori, beatificări care ating blasfemia, și lugubrul celor trei cuști îi conferă din plin acest statut. Pentru trăiri mai adânci, de împlinire a sentimentului religios, există liturghiile...   

Țiganii n-au biserică la Münster

Escursiuni în Germania federală

                   Țiganii n-au biserică la Münster

                Alexandru Dumitriu

            În sejurul din această iarnă, am reținut la Münster trei instantanee care au legătură cu România: mai întâi, într-un magazin universal, câteva perechi de încălțări fabricate la noi (destul de scumpe, 40 de euro). Pe urmă, într-o librărie, cărți ale Herthei Müller (firesc, Premiul Nobel nu-i un șlagăr de-o vară). Și, în fine, un grup de țigani, la cerșit. De unde știu că erau români? Când treceam pe lângă o pirandă postată în fața unui magazin, acesteia tocmai îi sunase telefonul. Deși era la birou, în toiul activității, se pregătea să răspundă. Curios să aud limba pe care o parlește, m-am prefăcut atras de cercetarea vitrinei, întârziind cu o mutră blegită în preajma femeii. Nici măcar o fărâmă de țigănească (adaug eu un „canci”, pentru pitorescul însemnării); nu, direct pe română... 

            Până acum, nu întâlnisem țigani de-ai noștri la Münster. În Paris am dat de mulți. Ca la Strehaia sau ca în mahalaua craioveană Fața Luncii. Cu acordeonul, cu alba-neagra, cu cerșitul. Poate și cu alte îndeletniciri. Cam făceau legea pe la Turnul Eiffel. Împânziseră platoul și podul de peste Sena. La oarecare distanță, pe aleile dinspre Trocadero, văzusem și câțiva magrebieni costelivi care încercau să vândă suvenire ieftine și destul de pocite, cu faimoasa schelărie pariziană, lucrate manual și ținute într-un șirag ca de covrigi. Aleseseră acea zonă ca să se ferească de polițai. Țiganii însă n-aveau nici o treabă. (Cu caraliii, desigur, altminteri erau și ei ocupați, că nu veniseră acolo în plimbare.) Stăteau fără grijă, spre grija turiștilor. La Paris mă așteptam să-i găsesc, doar i-au sleit de toleranță și alte graseiate fandoseli europene pe franțuji. Dar nu credeam că vor poposi și la Münster, deși e vorba despre un oraș înstărit, numai bun pentru milogeală prosperă. Sau, ca să nu sune atât de colocvial, pentru mendicitate. Poate caută orașele celebre, mi-am spus atunci. Trei ani la rând nu descinseseră prin Münster. Între timp, au aflat pontul. Și, în această iarnă, s-a deschis filiala.

            Terenul fusese încercat încă din toamnă. Îmi povestea gazda mea, care a predat Germana aproape un deceniu la București, că, într-o dimineață, s-a trezit la ușă cu doi cerșetori țigani, un adult și un puradel. Îndrugau ceva despre România. Cunoscând decent româna, profesorul l-a întrebat pe plod de ce nu e la școală. Vizitatorii, când au auzit un neamț – și încă unul cu fizionomie de neamț get-beget, adică păr blond și privire albastră – luându-i pe românește, au făcut ochii cât monezile. Însă deruta s-a dus repede și au cerut, mai siguri pe ei, ceva mărunțiș. Nu neapărat de pomană, ci de simpatie, să nu fi sunat degeaba la ușa omului. 

            Astfel, nomadismul lor ancestral a cucerit și Münsterul. Zile la rând o echipă de pirande și unchieși s-a pus pe cerșit în centrul orașului. Mai ales la biserica St. Lamberti, o construcție istorică, despre care voi scrie pe larg săptămâna viitoare. Însă nemțălăii ăștia sunt cam chitroși. Și catolicismul ăsta al lor e cam dubios, mai mult calicism; nu îndeamnă la cine știe ce generozități pecuniare. De ce s-or mai duce la biserică dacă ies așa de zgârciți? Cam asemenea gânduri pare să exprime figura nemulțumită a unei pirande pe care am fotografiat-o în ușa lăcașului. M-am tot învârtit pe la Lambertikirche, să văd cum le merge cu nemții. Slab. Foarte slab. Sau, cum spunea Dem Rădulescu, puțin, foarte puțin.

            La noi, mai scot câte ceva tânguindu-se în poarta bisericilor și mănăstirilor. La Münster, din păcate pentru ei, țiganii nu prea au biserică.        

Printre suporterii Borussiei Dortmund

Escursiuni în Germania federală

         Printre suporterii Borussiei Dortmund

          Alexandru Dumitriu

        Prima întâmplare semnificativă trăită de mine pe tărâmurile Germaniei federale s-a petrecut în decembrie 2009, la Dortmund. Mai precis, în gara din Dortmund. Noaptea, pe la 10. După o extenuantă călătorie feroviară, care durase peste 30 de ore, București-Viena-Dortmund. Până la Münster mai aveam de mers o oră, cu un tren regional. Era foarte frig, de parcă viscolirile din imensitatea albă a Siberiei își dospiseră urgia de-a lungul și de-a latul Europei. Cred că și la Atena apăruseră țurțuri. O mare parte a continentului fusese cotropită de geruri și zăpezi. Din această cauză, am părăsit România cu două ore întârziere. Vreme de umblat doar până la farmacii, la samovare sau la damigene, la rafturile mirosind a naftalină. Și de povești la gura sobei. Dar în România de obicei iarna-i grea, omătu-i mare. În Nord-Rhein Westfalen ninge mai mult cu iluzia blândă de polistiren, în globurile suvenir, peste miniatura unei catedrale ori a unor clădiri istorice. Cât despre temperaturi, acestea nu îngheață termometrele. Atunci, în 2009, a fost însă o iarnă aspră. Cotidianul „Bild” titra pe prima pagină din 21 decembrie „Germania dârdâie”. Minima ajunsese la -33 de grade. Cam ca la Întorsura Buzăului în cele mai încrâncenate ierni, când tremură și urșii în bârloguri.

            Așa stând gradele, am coborât în Dortmund cu căciulă și fularul la gât. Un fular care avea culorile Borussiei Mönchengladbach. Nu întâmplător precizez amănuntul cromatic. Gara, plină de suporteri ai Borussiei... Dortmund. Echipa locală jucase în acea seară, 19 decembrie, cu Freiburg. Acasă, pe Westfalenstadion. Fusese chiar sărbătoarea centenarului clubului. O partidă a Borussiei Dortmund adună fani din numeroase localități, care iau trenul să-și vadă favoriții. Mulți sosiseră și de la Münster. Prin urmare, peronul unde trebuia să aștept regionalul era aglomerat de suporteri. De fapt, aproape toate peroanele erau la fel de aglomerate. Prudent, am tras fermoarul hainei cât mai sus. Dacă mi-aș fi dat jos fularul, riscam să atrag atenția, deși fanii nu îmi păruseră agresivi. Și tineri, și adulți. Deși atât de frig – n-or fi fost -33 de grade în Dortmund, dar la vreo -17 tot scăzuseră –, unii suporteri erau cu sticla de bere în mână. Nu Schnaps, ca să se mai încălzească nițel, ci bere. Uimit, îmi venise în gând un giumbușluc: „E iarnă și e frig, seniori!” (inspirat de titlul celebrului roman al lui Laurențiu Fulga, „E noapte și e frig seniori!”). Și ce dacă? Tradiția nu ține cont de anotimp. Poa’ să ningă, poa’ să plouă, berea lor e ca o rouă! Și apropos de bere: în Germania, această băutură se poate consuma în voie la colț de stradă, în autobuz sau în parcuri. Legea nu are treabă cu berea. Odată, în Heidelberg, am văzut niște studenți care ieșiseră la șezătoare pe cheiul râului Neckar aducându-și, pentru a nu-i prinde cumva plictiseala, o navetă de bere. Asta se petrecea în luna mai, pe o vreme ideală de boemă. În atari condiții, chiar că puteai să uiți de toți și toate în acea zi de mai, cum cânta odinioară Pittiș.

Să mă întorc la suporterii din Dortmund. Ne-am înghesuit în tren câteva stații. Cântece, bere și voie bună. Ca în tabără. A fost foarte fain, chiar dacă am mers cam 40 de minute în picioare. La un moment dat, regionalul s-a oprit. N-am înțeles de ce. Vreo defecțiune tehnică, pentru că suporterii petreceau într-un mod civilizat, fără acte de vandalism și fără să-i sperie pe ceilalți pasageri, oricum puțini. Fularul meu era bine camuflat. E ceva rivalitate între Dortmund și Mönchengladbach. Nu una prea puternică, dar orișicât, nici să te plimbi cu fularul lui Gladbach printre fanii Dortmundului... Pe cei de la Schalke au aceștia mare boală. Dar astea sunt socotelile lor. Și anomaliile unui sport unde, din păcate, pasiunea atinge uneori cote violente.

O poveste despre armonie

Escursiuni în Germania federală

                O poveste despre armonie

            Alexandru Dumitriu

În decembrie 2009, la prima mea vizită în Germania, am cunoscut un minunat cuplu: Hildegard și Karl-Heinz Brauner. Cei doi sunt septuagenari și locuiesc în satul Sichtigvor, dintr-un ținut deluros, Sauerland, pe valea râului Möhne. Tot în landul Nord-Rhein Westfalen, unde se află și Münsterul, numai că în sud-est. De fiecare dată când merg la Münster, trec și pe la Sichtigvor. Acum, am fost pe 26 decembrie.

Mereu mi-a plăcut bradul lor de Crăciun, împodobit cu ornamente din lemn și lumânări electrice. Și mai mult îmi place atmosfera de la masă. Gazdele sunt întotdeauna îmbrăcate cochet. Însă cochetăria lor este una lejeră, a puloverelor, nu a sacourilor. Doamna nu poartă bijuterii pompoase, ci niște mărgele drăguțe, de o jovială eleganță, sau un lănțișor fin. M-a impresionat optimismul ei, un optimism exuberant, care nu mi s-a părut câtuși de puțin conjunctural, adus de spiritul sărbătorilor; este o robustă filozofie de viață. Sedentarismul nu i-a atins pe Hildegard și Karl-Heinz. Participă regulat la drumețiile organizate de un club al pensionarilor și sunt printre fruntași. An de an se duc la tratament balnear în stațiunea Marienbad, din vestita regiune cehă Karlovy Vary. Altă destinație frecventată constant este zona munților Pădurea Neagră. Așadar, nu-i de mirare că amândoi sunt atât de supli și de energici. Se subînțelege, nici nu fumează. Din când în când, beau câte un pahar de vin sau de bere. Au și o alimentație echilibrată. La ei am descoperit niște delicii culinare: doamna prepară o supă grozavă („Käse-suppe”), al cărei gust te îndeamnă să mai iei o porție, sau la fel de gustoșii Bratwurști silezieni, cu salată de varză, ori deserturile răcoritoare. Karl-Heinz e un adevărat maestru al grătarului. L-am văzut în acțiune acum două veri. Are o tehnică specială, iar fripturile lui nu sunt doar apetisante, ci și sănătoase. Dar, dincolo de aceste ospețe, o zi petrecută la Sichtigvor, cu Hildegard și Karl-Heinz, este realmente agreabilă. Ospitalitatea lor depășește masa copioasă și camera curată. Simți din partea lor ceva deasupra amabilității obișnuite. Aș putea spune chiar o anumită căldură.

La vizita din acest an, seara, după cină, savurând o bere Krombacher, băută „regulamentar”, dintr-un țap, Karl-Heinz mi-a povestit aventura echipei sale favorite, Eintracht Frankfurt, în Cupa Campionilor Europeni, de acum mai bine de 50 de ani. Se întâmpla în sezonul 1959-1960, când nemții ajunseseră departe, în preajma strălucirii trofeului. O dublă fabuloasă a fost semifinala cu Glasgow Rangers. Manșa tur, la Frankfurt. Peste 70.000 de oameni s-au înghesuit pe Waldstadion. Printre ei, și tânărul Karl-Heinz. Un meci care avea să intre în istoria clubului german. Eintracht a măturat gazonul cu bățoșenia scoțienilor, trântindu-le un 6-1 de pus mult „scotch” și multă gheață pe rană. Tot ca la tenis a câștigat și returul din Albion (6-3). În finală, Eintracht a întânit cea mai puternică echipă a continentului de la acea vreme, Real Madrid, pentru care jucau legendarii Alfredo Di Stéfano și Ferenc Puskás. Totodată, spaniolii câștigaseră precedentele patru ediții și vroiau să prindă chinta. Chinta Reală. Partida s-a desfășurat la Glasgow. Pe lângă forța adversarului, nemții mai trebuiau să îndure și ostilitatea tribunelor, care nu puteau uita prăpădul din semifinale. Astfel, madrilenii vor câștiga a cincea Cupă consecutivă, un record cu care nu s-a mai lăudat nimeni până atunci și nici de atunci încoace. Și s-au impus într-o manieră dezlănțuită, care răzbuna cu vârf și îndesat rușinea celor de la Rangers: 7-3! Trei reușite Di Stefano, patru Puskás... Karl-Heinz nu le poartă pică. Nici nu prea ai cum să te superi pe Di Stefano sau Puskás, chiar dacă ți-au înscris 7 goluri. Asemenea fotbaliști te pun la respect și la propriu, dar mai ales la figurat. Adică, te fac să-i admiri. Cu Bayern München are Karl-Heinz ce are, bucurându-se când bavarezii se încurcă pe undeva. Pentru că, spune el – și îi dau perfectă dreptate –, a devenit cam enervantă fudulia lor. Bayern e o mega-afacere, care s-a îndepărtat de pasiunea sportivă autentică. Găsești brandul ăsta în toată Germania. Însă, așa cum spunea Karl-Heinz după ce a vorbit vreo jumătate de oră despre sportul-rege, fotbalul nu e totul.

Sedus de poveștile sale cu Eintracht, această însemnare a tras destul de mult la firul ierbii. Totuși, Eintracht este prezent zi de zi în viața celor doi pensionari. Nu echipa de fotbal din Frankfurt, care-i ocupă orele lui Karl-Heinz numai la meciuri, ci alt Eintracht. Pentru că Eintracht înseamnă armonie. Or, ceea ce m-a cucerit la gazdele mele este tocmai armonia care le umple sufletele și casa. Și, așa cum se poate vedea și din fotografie, le luminează chipurile.       

Münster. Biciclete, stofe fine și iepuri

Escursiuni în Germania federală

     Münster. Biciclete, stofe fine și iepuri

Alexandru Dumitriu

Scriam, săptămânile trecute, că vizitarea Hanovrei mi-a deschis o altă perspectivă asupra Münsterului, orașul unde am stat două săptămâni. De altfel, și în alți ani, tot Münsterul mă găzduise în Germania. Astfel, inevitabil, m-a acaparat un soi de rutină. Pe care excursia la Hanovra a reușit să o îndepărteze.

Încă din tren, la întoarcere, înțelegeam cât îmi priește acest oraș. Pentru că Hanovra te încântă trei-patru ore, cu grandoarea sa arhitecturală, cu cheiul râului Leine, cu vastul și energicul spectacol al străzii, dar apoi devine obositoare. Chiar agasantă.

La Münster nu m-a încercat niciodată o asemenea stare. Și nu e vreun Mizil sau Babadag nemțesc. Numără aproape 300.000 de locuitori, dintre care în jur de 50.000 sunt studenți, orașul având o prestigioasă tradiție universitară. (Consemnez și o prezență românească la catedrele Münsterului: prin 1982-1983, criticul I. Negoițescu, fruntaș al Cercului literar de la Sibiu, a ținut aici un curs de literatură.) Însă numai în centrul vechi simți cât de cât concretețea acestor statistici. Altminteri, domnește liniștea, o liniște mocnită, ca la Muzeul Ceasurilor din Ploiești, când nu vin grupuri de elevi. Uneori, ca să înțelegeți cât de tihnit poate fi Münsterul, pe „Promenade”, un inel de vegetație, care înconjoară centrul orașului, apar și iepuri, da, iepuri, ați citit bine, familiarizați cu spiritul molcom al orașului...   

Localnicii au o anumită distincție. În Hanovra am văzut doamne pe la vreo 50 de ani îmbrăcate destul de îndrăzneț. Poate chiar prea îndrăzneț. Și cu frizuri moderne. Dar și domni cam de aceeași vârstă, dacă nu pensionari, care preferau ținute mai tinerești. Cei din Münster sunt foarte conservatori în această privință. Vestimentația lor este de altă croială: sobră și, de cele mai multe ori, de firmă. Vârstnicii din Münster n-au dat eleganța stofei pe comoditatea blugilor. Le place să fie asortați. Până și culoarea umbrelelor e în ton cu hainele. Simpatică această discretă aristocrație. Simpatică, pentru că pare firească. Chiar dacă poartă pardesie sau mantouri din țesături fine și pulovere de cașmir, îți zâmbesc și îți spun amabil „Danke!” dacă le ții ușa într-un magazin. Aristocrația lor este aceea autentică, a manierelor frumoase, a celor pentru care nu banul constituie idealul suprem. Iar prosperitatea la care au ajuns nu îi face deloc aroganți. Impresionantă această educație din spatele bunăstării. Scrisesem, în primă instanță, din spatele luxului, numai că era prea exagerat. Luxul nu se rezumă doar la o garderobă aleasă; atinge cu totul alte standarde, cu caviar ori pateu de gâscă la micul-dejun, cu fântână arteziană în fața casei – de fapt, a palatului – și cu teren de tenis etc., deoarece imaginația mea în materie de lux e cam austeră și, cum ați văzut, banală. Să trec și nelipsitul Rolls-Royce? Hai să-l trec, mai ales că îmi e de folos. Nu în viața de zi cu zi, unde urmează stația cutare, întotdeauna cu peronul pe partea stângă, ci în acest material.

În Münster, și unii oameni mai avuți se deplasează cu bicicleta. Bine, cum ziceam, nu și-or permite ei chiar un Rolls-Royce, însă orișicât, de un Volkswagen ori un Opel mai acătării tot ar fi loc. Nu le trebuie. Bicicleta reprezintă ceva obișnuit în Münster, fiind efectiv un simbol al orașului: ca gondola în Veneția sau autobuzele etajate din Londra. Münsterul este capitala bicicliștilor din Germania. Oficial. Mai toate suvenirurile de aici ilustrează acest statut. Citeam într-un ghid că numărul de biciclete îl depășește pe cel al locuitorilor: 500.000! (Tocmai am verificat, ca să nu greșesc.) Am văzut localnici pedalând și în nămeți (în 2009 și 2010, când a nins și în această zonă, de obicei cu ierni fără zăpadă). Ba, am văzut localnici transportându-și copiii într-un cărucior atașat bicicletei. Firește, micuții sunt în siguranță, protejați de centură. Cicliștii au piste speciale. Semaforizate. Pietonii împart trotuarele cu ei. Și, dacă se întâmplă ca, din neatenție, să intri pe porțiunea lor, auzi imediat, de la distanță, soneriile. Acolo unde nu există semafoare pentru cicliști, pe străduțe, șoferii le dau prioritate. Ceea ce arată un mod de viață. Ecologic. Sănătos. Economic. Nu e un slogan publicitar, ci o realitate. O realitate a civilizației.

Dumitru Velea - 65. O urare fără clinchete de cristal

                                                                                       Alexandru Dumitriu

Fotografie de Alexandru Dumitriu. Preluarea strict interzisă

Prins în tot felul de activități, mi-am amintit cam târziu că, pe 29 ianuarie, este aniversarea scriitorului Dumitru Velea, scriitor devotat unei zone a țării cu o tradiție a muncii care implică nu o dată jertfa umană, un scriitor care a implicat în cărțile sale, în mod profund, viața culturală a Văii Jiului, implicându-se și punându-și pecetea personalității și dăruirii în multe fapte culturale mai de demult și mai de aproape de ziua de azi. Și, deopotrivă, un om dedicat oamenilor. Nu-i decât 9 seara când scriu aceste rânduri, dar parcă nu i-aș mai telefona. Așa că desfac cu onestitate și căință câteva rânduri, fără a le fi ținut la frapieră, turnându-le în niște căni simple, de ceai sau de cafea, căci nu găsesc paharele de cristal care s-ar cuveni șampaniei. Poate că inspirația o să vină din mers. De fapt, a și venit. Da, dumnealui gustă amiciția dintr-o cană simplă, nu-i trebuie cristaluri sclipitoare (și atât de fragile de obicei...). Pentru că Dumitru Velea, cum l-am cunoscut la Petroșani, este de-o rară modestie. Și de-o mare bunăvoință. Nu sunt cuvinte conjuncturale, ci trăite în preajma dumnealui. Am mai scris, nu demult, cât de dragă mi-a devenit această prietenie. Nu ne-am mai văzut de ceva vreme. Câteodată, îmi doresc să iau trenul spre Petroșani, ca să facem un interviu. Unul care să atingă deopotrivă adâncimea minei Petrila și înălțimile Parângului. Spiritul lui Dumitru Velea deja le-a atins. Și interviul l-am trăit împreună. Rămâne doar să-l mai facem.   

Acum, când împlinește 65 de ani, îi doresc sănătate și noi împliniri editoriale. Și de-abia aștept să gustăm prietenia dintr-o cană simplă.

La mulți ani!

Hanovra (III)

Escursiuni în Germania federală

Hanovra. Între nobleţea trecutului şi stridenţa globalizării (III)

Alexandru Dumitriu

            Pe cea mai aglomerată arteră pietonală, multe prăvălii străine. Tot vedeam trecători de toate vârstele cu pungi de carton identice, voluminoase în care nu puteau fi decât articole de vestimentație. Așadar, undeva există reduceri substanțiale. Am depistat curând magazinul. O îmbulzeală galopantă, haine răvășite, câte un pulover pe jos, produse puse neglijent pe umerașe. Prețurile erau, într-adevăr, atrăgătoare. Nu același lucru se poate spune despre calitatea mărfii. De aceea, m-a uimit faptul că, alături de emigranții de rând, se înghesuiau în acest magazin și indivizi îmbrăcați elegant, cu haine de firmă. Dar se pare că un preț mic poate suspenda diferențele sociale.        

       Bulevardul central, închis circulației rutiere, era animat și de muzicanți. Mai întâi, un balaoacheș zâmbăreț – tare mi-e că năvălit din România – care bălmăjea la acordeon zbenguieli de discotecă. Ceva mai încolo, câțiva rusnaci, cinci bunei și doi în toiul carierei, încotoșmănați militărește, bodogăneau, pe acompaniamentul unei armonici leșinate, o melodie tărăgănată, ca la un chef pe sfârșite, după balamucul cazaciociocurilor, când bețivăneala atinge partea melancolică, de golit și restul de votcă direct din sticloace, cu un „Nazdarovya” bleg și sughițat. (Doamne, iartă-mi blasfemia, dacă era colindă...) Pitoresc acest ansamblu: unii purtau chipiuri, alții cușme de astrahan, unii buhăiți, cu burdihanul cât contrabasul, strâns în cingători ponosite, asemenea unor hamuri, alții zvelți ca scripcile, unii solemni, ca și cum ar fi intonat imnul, alții fleșcăiți. De obicei, atunci când cineva lasă gologani cântăreților din stradă, aceștia mulțumesc înclinându-se discret, chiar dacă tocmai prestează. Rușii din Hanovra întâmpinau bacșișul cu o demnitate țeapănă. Sau or fi fost prea pătrunși de rangul artistic? Gândurile mi-au zburat involuntar spre o fotografie înfățișând niște soldați sovietici care petrec printre ruinele Berlinului, înveseliți de un acordeon. Dar acea veselie era sleită de groaza războiului. Poza este extraordinară: un ostaș își ține mâinile pe tun de parcă ar cânta la o balalaică stranie, cu gât de girafă... M-am îndepărtat de cor. Din nou muzicanți: trei puștani se agitau în hip-hop. Pe nemțește. Cu instalația de sunet după ei, să audă lumea bine ce-au de spus. Am înțeles că erau cam șucăriți pe societate. Bravo lor! Și nu sunt deloc ironic. Eu unul n-aș putea să ies la drumul mare cu manifeste sau discursuri, fie și memorate. M-ar perturba timiditatea. Băieții aveau dezinvoltură și în afara songului, deci nu doar pe ceea ce stăpâneau. Ion D. Sîrbu scria undeva că, după ce ieșea de la o audiență sau ședință, era asaltat tardiv de cele mai inteligente replici; spontaneitățile îi dădeau târcoale între prieteni, în medii relaxante. Așa pățesc și eu. Evident, fără a concura anvergura lui Sîrbu. N-am ascultat mult această energică agoră juvenilă, care zguduia ideea în decibeli. În zonă erau și câțiva vânzători în galben. Ce vindeau? Bratwurst. Însă îl preparau la o tejghea ambulantă, dotată cu grătar și umbrelă, prinsă strașnic în jurul brâului! Mi-a mai atras atenția un tip care se pregătea de giumbușlucuri pirotehnice. Spectacolul străzii...

            Încet-încet, pe măsură ce părăseam acest bulevard, aglomerația s-a dispersat, iar Hanovra își dezvăluia și mai concret conturul eterogen: un restaurant indian lângă unul chinezesc. Și un aprozar turcesc. Sub aceeași firmă a aprozarului, un magazin de... bijuterii. Ca-n „Povestea lui Harap-Alb”: salata din grădina ursului alături de cerbul cu diamante. Peste drum, o brutărie turcească. De altfel, turcii sunt o minoritate puternică în Germania. Mai toate instantaneele luate de mine pe bulevardul central, în mulțime, surprind și emigranți.

            Îndreptându-mă către gară, dau de un panou electric, care arăta cum crește populația globului în fiecare secundă. Erau și niște pliante, cu diverse informații despre evoluția demografică mondială. Pe 31 octombrie 2011, s-au atins 7 miliarde. Aceeași broșură conținea și un cec, pentru donații către o organizație („Stiftung Weltbevölkerung”) care sprijină tinerii din țările africane defavorizate.  

            Cam asta a fost excursia mea la Hanovra. O vizită la capătul căreia mi se făcuse dor de calmul Münsterului. Pentru că experiența hanovreză a fost revelatoare în destule privințe. Despre acestea, altădată.

             

Hanovra (II)

Escursiuni în Germania federală

Hanovra. Între nobleţea trecutului şi stridenţa globalizării (II)

                                                                                    Alexandru Dumitriu

N-am mers prea mult şi deja se vedea măreţia unei catedrale, cu o pentagramă uriaşă pe una dintre faţadele triunghiulare ale turnului cărămiziu: Marktkirche St. Georgii et Jacobi. Nu pot numi aceste construcţii decât catedrale, nicidecum biserici („Kirche” înseamnă biserică), deoarece grandoarea arhitecturalului gotic impune un cuvânt mai solemn. Or, numai catedrala împlineşte această corespondenţă lexicală. Marktkirche a fost înălţată în secolul al XIV-lea, din cărămidă – „Backsteingotik”, adică un gotic de cărămidă, specific Nordului Europei, sărac în piatră. Catedrala este străjuită de un Martin Luther sever, încremenit în revoltă, cu bronzul stins sub poleiala vremii. Aprigul reformator, ţinând ostentativ Biblia la piept, calcă decretul papal prin care era excomunicat, din cauza tezelor sale, socotite eretice. Interiorul, pe cât de impozant, pe atât de auster, respectând cumva sobrietatea dogmei luterane, fără marmure, picturi sau statuete de sfinţi. Doar altarul baroc şi vitraliile, nu prea înghesuite, precum şi pomul de Crăciun, în care sclipeau beculeţe electrice, înviorau terna şi parcă glaciala sacralitate a lăcaşului.

Pe caldarâmul piaţetei am văzut în sfârşit dunga roşie. Spre deosebire de Alecsandri, ale cărui resurse pecuniare îi puteau permite un întreg sejur, ca să cutreiere în voie oraşele, eu aveam doar câteva ore la dispoziţie... Prin urmare, o vreme fantezia mea a atins sedentarismul. Urmând indicatorul, m-am apropiat de o biserică: Aegidiankirche (nu am mai folosit termenul catedrală, pentru că dimensiunile nu sunt foarte spectaculoase). De fapt, ruina acelei biserici, cum a lăsat-o un raid aerian din octombrie 1943. Dacă Marktkirche, avariată la rându-i de bombardamentele care devastaseră întreaga Germanie, a fost reîntregită, Aegidiankirche a rămas un monument comemorativ închinat victimelor şi tragediilor războiului. La intrarea în turn atârnă un clopot simbolic, „Friedensglocke” (Clopotul păcii), dăruit, în 1985, de primăria Hiroshimei – Hanovra este înfrăţită cu martirul oraş japonez. Anual, pe 6 august, data la care, în 1945, s-a petrecut prima nenorocire atomică, clopotul răsună în amintirea calamităţii de la Hiroshima. Scriam că, după ce am rezervat biletul pentru această călătorie, tot întâlneam în lecturi referiri la Hanovra. Am luat cu mine în Germania și un roman al lui Eugen Barbu, „Şoseaua Nordului”, pe care doresc să-l comentez într-o amplă lucrare consacrată prozatorului. Nu discut aici valoarea cărţii. Vreau numai să evidenţiez alt azimut hanovrez, desprins din dialogul a doi comunişti insurgenţi: „Frontul pîrîie din toate ţîţînile. Citeşte! Bombardamente la Hanovra, bombardamente la Berlin. Ţi-e mai mare dragul să deschizi un ziar.” Am citit asta la puține zile de la vizitarea orașului. Iar pe 6 ianuarie, auzeam la radio că în Nord-Estul Hanovra s-au descoperit niște proiectile neexplodate din cel de-al Doilea Război, 25.000 de locuitori fiind evacuați (Astfel de evenimente se întâmplă constant în Germania.) Din fericire, dezamorsarea a decurs fără probleme.      

Îndreptându-mă spre Aegidiankirche, remarcasem, nu departe, un edificiu semeţ, pe care l-am recunoscut imediat: Noua Primărie (Neues Rathaus). Cupola, gigantică, parcă ar adăposti un observator astronomic. O clădire impresionantă, ridicată la începutul secolului trecut, între 1901 şi 1913, în faraonicul şi somptuosul eclectism wilhelmin, pe malul lacului Masch. Însă opulenţa pe care o inspiră patrimoniul arhitectural din acea epocă avea un revers pauper, la nivelul masei proletare; în vasta sa operă dramatică, Gerhart Hauptmann, corifeul naturalismului german, care a luat Premiul Nobel pentru literatură (1912), denunţă vehement mizeria la care erau condamnate clasele de jos, atrăgându-şi ostilitatea Kaiserului Wilhelm al II-lea. Dar turistul cunoaşte doar faţadele maiestuoase ale perioadei respective... Astăzi, construcţia nu mai este sediul administrativ al oraşului. La parter se află şi un restaurant, cu vedere spre lacul plin de raţe. Nişte raţe curajoase: un bărbat care îşi plimba labradorul prin parc le-a aruncat câteva resturi de pâine, iar păsările, lacome, l-au urmărit pe alei până când hanovrezul s-a îndepărtat, măcăind agitate după hrană!

            De la Noua Primărie am ieşit pe cheiul râului Leine, care străbate patriarhal, chiar taciturn, oraşul. Apa era leşietică, argiloasă, ca orice mărunt Gilort sau Trotuş învolburat de ploi. Numai că în valurile sale alunecă umbra plină de fast şi de nobleţe a Hanovrei, nu luciul sărăciei Cărbuneştilor ori Adjudului. Cheiului i se spune „Am Hohen Ufer” (pe malul înalt) – din această sintagmă provine etimologia Hanovrei. Iată ce ce banale origini ascunde rezonanţa atât de aristocratică a numelui oraşului... Aici, în fiecare sâmbătă, are loc un târg, unde găsești tot felul de vechituri, de la discuri vinil la halbe de bere, lămpi, jucării sau porţelanuri modeste. Astfel de talciocuri se organizează în toată Germania. Am prins târguri şi la Köln, şi la Münster. Ce discrepanță față de cele bucureștene, unde domină dezolarea și umilința!  

Însă atmosfera autentică a unui oraş nu o descoperi doar colindând locurile sale încărcate de istorie. Aceasta trebuie căutată şi în mijlocul mulţimii. Iar Hanovra, un oraş cu peste 520.000 de locuitori, are, într-adevăr, mulţimi.

Hanovra

Escursiuni în Germania federală

Hanovra. Între nobleţea trecutului şi stridenţa globalizării (I)

            Alexandru Dumitriu

Nu am structurat cronologic acest serial. O astfel de organizare ar fi fost supusă, ineluctabil, unei desfăşurări pe alocuri rigide. De pildă, am înţeles mult mai cuprinzător spiritul Münsterului – oraşul care m-a găzduit aproape două săptămâni – de-abia după vizitarea Hanovrei. Tocmai de aceea, mi se pare firesc ca şi însemnările să evolueze în această ordine.  

Încă din noiembrie am căutat pe site-ul Deutsche Bahn („Căile ferate germane”) destinaţii unde se poate ajunge uşor de la Münster, pentru o zi. Transportul cu trenul este foarte costisitor în Germania, numai că, dacă te interesezi din timp, prinzi şi reduceri substanţiale. O asemenea ofertă m-a atras spre Hanovra: 34 de euro dus-întors, în loc de 68.  

De unde până atunci, în noiembrie, nu ştiam mai nimic despre acest oraş (decât că e reşedinţa landului Niedersachsen, Saxonia Inferioară), brusc, am început să dau peste diverse referinţe. Ducându-mă câteva zile la ţară, unde s-au retras bunicii mei şi unde intru în relaxante cantonamente de lectură, mi-a picat sub priviri, de pe rafturile bibliotecii, „Cartea albă”, a lui Al. Rosetti, un volum de portrete. Printre personalităţile evocate se numără şi poetul-matematician Ion Barbu. Cei doi au fost colegi de şcoală primară, la Cîmpulung-Muscel, şi, mai târziu, la liceul bucureştean „Gh. Lazăr”. Eminentul lingvist încheie capitolul dedicat vechiului prieten publicând unele mesaje pe care acesta i le-a trimis în vara anului 1938, dintr-o călătorie prin Germania şi Olanda. Ion Barbu poposise şi la Hanovra şi iată ce ludică versificaţie improvizase aici: „(Hannover), 29. 7. 38. Nici Amsterdam, nici Haga,/ Nici Düsseldorf, renan,/ Nu au drăgălăşia şi calmul suveran/ Al liberei Hannovre, în care am iubit/ Atît, şi-a cărei perlă e Mutter Pisewitt.” – „Mutter Pisewitt”, precizează Rosetti, este „firma unui restaurant studenţesc renumit”... (Sunt singurele versuri ale lui Ion Barbu pe care le-am memorat. Altminteri, pedantul său orizont ermetic nu prea mă tentează.) În următoarele rânduri, expediate din Cottbus, poetul mărturiseşte că este în convalescenţă sentimentală, suspinând după o hanovreză. Ba, bântuit de un inopinat romantism, mai mult sau mai puţin ironic, chiar se arată frământat de coincidenţa originii hanovreze a lui Lotte, cea care l-a împins în fatale angoase şi suferinţe pe tânărul Werther. Altă referinţă descopeream în celebra carte „Convorbiri cu Goethe”, de Eckermann: la Hanovra, autorul a părăsit ambiţiile de pictor, care îl încercaseră serios, dedicându-se preocupărilor literare. Numele acestuia nu se leagă de capodopere lirice sau dramatice, ci doar de jurnalul în care conturează personalitatea geniului de la Weimar. Însă ce carte colosală! De asemenea, citeam că Leibniz a trăit aici mai bine de 20 de ani, fiind şi înmormântat în Hanovra. Aşa mi-a ieşit numele oraşului în cale, din diferite lecturi recente. Dar haideţi să-l cunoaştem împreună, de la faţa locului.   

29 decembrie 2012, 10:20. În Hannover Hauptbanhof te întâmpină o aglomeraţie specifică marilor oraşe. Cum cobori de la peron, pe două niveluri, vezi tot felul de magazine şi de bufeturi. Probabil că termenul „bufet”, mai ales într-o zonă feroviară, inspiră un soi de cantină pentru amărăşteni, adică bufetul gării, cu geamuri pe care se văd urmele unei cârpe pline de zoaie, mânuită în dorul lelii, feţe de masă pe care au rămas firimituri şi pete de cine ştie când, şi un meniu simplu, nişte şniţele şi pulpe prăpădite care zac în tăvi cu dâre de grăsime năclăită, uscată ca un clei. Ei bine, în gara din Hanovra, bufetul are alte standarde. Mai întâi în ceea ce priveşte igiena. Apoi, oferta culinară, de o abundenţă cosmopolită, care satisface apetitul oricărui gurmand: patiserii cu brioşe, celebrele gogoşi berlineze, Brezel, croasante proaspete ca în centrul Parisului, cafenele, fast-food-uri cu diverse specialităţi, de la tradiţionalul Bratwurst german, hamburgeri de peşte, baghete şi chifle aburinde, paste, sandwich-uri toast, Döner Kebab, salată Tzatiziki, până la produse vegetariene şi deliciile mai mult sau mai puţin picante ale gastronomiei asiatice. Cred că poţi savura şi scoici şi şampanie la frapieră în această gară; nu m-ar mira deloc să fie prin preajmă un restaurant select, cu separeuri, unde, într-o ambianţă romantică, aşteptând ICE-ul de Köln sau Berlin, să-ţi ceri iubita în căsătorie. (Se potriveşte şi o metaforă, e adevărat, perimată, catacretică, despre legământul matriomonial ca un voiaj în doi pe drumul vieţii...) Procurarea inelului nu reprezintă o problemă. Am zărit şi un magazin de bijuterii fine, cu briliante care mai de care mai sofisticate într-o vitrină exorbitantă. Şi magazine de haine, telefoane, o librărie, chiar un salon cosmetic.

La toaletă nu te va izbi un miros fetid. Faianţa sticleşte de curăţenie, fără inscripţii obscene. Iar în cabine nu dai peste un veceu turcesc murdar şi o sârmă grosolană cu care se trage apa. Te poţi spăla pe mâini cu săpun lichid şi apă caldă. Aceste condiţii de salubritate şi civilizaţie costă 1 euro. Taxa nu e strânsă de o tanti care-ţi trezeşte compasiune şi îţi întinde un petec de hârtie igienică. Se utilizează un aparat special, numai cu monede. Şi capeţi un bon, pe care, dacă nu-l vei mototoli din reflex, găseşti o reducere de 50 de eurocenţi la anumite fast-food-uri din perimetrul staţiei, pentru comenzi de minim 2,50.  

De la gară până în centru nu e mult de mers. Magazinele îţi lasă impresia că ai coborât chiar în mijlocul Hanovrei. Forfota aceasta m-a entuziasmat, deoarece Münsterul mi se părea tot mai monoton.

În faţa gării se află statuia ecvestră a regelui Ernst August. Am citit într-un ghid german că acest monument este foarte popular printre localnici, hanovrezii întâlnindu-se deseori aici, „unterm Schwanz” (sub coadă). Conform aceleiaşi surse, de aici începe şi un traseu turistic, marcat printr-o dungă roşie pe trotuar, care te poartă către principalele obiective. N-am reperat banda orientativă, aşa că am pornit oarecum la întâmplare, în spiritul hoinar al lui Alecsandri. Excursionist pasionat, Bardul de la Mirceşti agrea peregrinările lipsite de itinerarii ferme. Această predilecţie nomadă apare frecvent în prozele lui – considerate de G. Călinescu partea cea mai durabilă a creaţiei sale. Pentru Alecsandri, adevăratul călător este acela care se lasă împins la drum doar de propria fantezie, perspectivă afirmată atât cu prilejul unei plimbări prin liniştita Capitală a Moldovei („Iaşii în 1844”), cât şi înaintea unei exotice aventuri („Călătorie în Africa”). Ce-i drept, eu cam furasem startul, conspectând un ghid şi o mică hartă a Hanovrei, ca să aflu distanţele dintre gară şi unele locuri pe care vroiam să le văd, precum şi direcţia. Oricum, nu reţinusem decât statuia lui Ernst August şi Noua Primărie.

Weihnachtsstimmung

Escursiuni în Germania federală                  

Alexandru Dumitriu

E al treilea an când am avut șansa să petrec sărbătorile de iarnă în Germania, la Münster, un cochet oraș universtar, din landul Nord-Rhein Westfalen. Până acum am ezitat să aștern pe hârtie impresiile adunate de-a lungul acestor vacanțe. Mă intimidează o asemenea publicistică, deoarece consider jurnalele de călătorii îndeletniciri la care numai condeiele experimentate, călite în multe reportaje, se pot angaja remarcabil. Cu alte cuvinte, jurnalul de călătorie reprezintă, pentru mine, un gen foarte dificil. Dar deja am strâns câteva sejururi și cred că merită să încerc provocarea. Prin urmare, în loc de cronică de fotbal – care, oricum, deocamdată ar duce lipsă de evenimente semnificative –, o perioadă vă invit să urmăriți serialul „Escursiuni în Germania federală”, parafrazând titlul unui volum de Nicolae Filimon, „Escursiuni în Germania meridională”.               

                        Weihnachtsstimmung

                                -Atmosferă de Crăciun-

Prinzipalmarkt

Münster, 24 decembrie, după-amiază. Pe măsură ce întunericul se întețea, eram cuprins de strania recrudescență a unei imponderabile neîmpăcări. Sentimentul claustrofobiei familiale, care mă încearcă brusc în momente de comuniune, își părăsea leneș latența. Asemenea împrejurări festive îmi creează o paradoxală stare de disconfort, ca și cum aș fi silit să-mi îmblânzesc condiția rebelă. Nu mă pot alătura spontan sărbătorii, ci îmi trebuie mai întâi o concretă îndepărtare. Crăciunul presupune un anumit formalism, care mă instigă la voluptuoase clipe de solitudine, la sfidarea discretă a armoniei previzibile care îi molipsește pe ceilalți. Împodobind pomul artificial, simțeam că mi se atrofiază personalitatea, supusă unei penibile domesticiri cu zurgălăi și „lerui-ler”. Iau partea de protocol a Crăciunului la fel de absent cum primesc diverși fluturași-reclamă la metrou. Mă indispune voioșenia rutinieră pe care o împrăștie această armonie. De aceea, în semn de frondă, am ieșit la plimbare.

Străzile erau pustii, trotuarele încă udate de ploi. Domnea o placidă atmosferă autumnală, pentru că iarna, în această parte a Germaniei, înseamnă doar câteva fulguieli. Clopotele serii de Ajun („Heiligabend”) bântuiau în surdină cartierul, răspândindu-și tutelar ecoul misterios și grav. Din când în când, trecea un biciclist. Se ghicea sărbătoarea la ferestrele luminate, fără perdele, unde aflai ornamente de lemn sau lumânări electrice. Dar, mai mult, se ghicea adevărata sărbătoare, cea a Nașterii Mântuitorului, în magnitudinea solemnă a dangătelor, care-ți hipnotizau ființa. Cadența lor tainică ducea gândurile, risipind orice aluviune, spre inefabile profunzimi. Albul palid al lunii, de tristețea neoanelor, se împrăștiase sfărâmicios în jurul acesteia, ca un jilav ecou. Luna părea ea însăși un clopot, iar albul care îi străjuia conturul – vibrația. De fapt, totul în acea promenadă din Ajun era o perpetuă înlănțuire de reverberații: gândurile, pașii, luna... Clopotele îți purtau pașii, îți limpezeau sufletul și apoi gândurile, urcându-și vuietul până în albul lunii. Am ajuns la catedrala St. Lamberti. Cântecele înălțătoare ale corului înconjurau ca un abur edificiul. Se auzea doar o fărâmă înfundată din căldura osanalelor. Ascultate în mișcare, cântările aveau o răscolire sublimă. Puținele secunde în care m-a învăluit aburul lor au coborât asupra mea o pace adâncă. N-am intrat, deși cu siguranță acustica era minunată. De ce n-am făcut-o? Oare nu spre Casa Domnului mă îndemnau clopotele? Oare nu același spirit de frondă m-a împiedicat să intru, ferindu-mă instinctiv de disciplina ritualică a Liturghiei? Oare nu cumva caut o autonomie deplină a legăturii cu Divinitatea, iar nu alăturându-mă docil mulțimii de enoriași și rugăciunilor prelatului? Interogațiile acestea, ivite subit, pe parcursul însemnării, ca un diagnostic sever, care spulberă niște simptome aparent anodine, îmi insinuează o acută propensiune mizantropică. Impresia este totuși prea dură. Mai degrabă izbucnesc în mine rafale de melancolie solitară. Am, uneori, avide porniri de „Einzelgänger” (singuratic) – și cuvântul german se așterne firesc peste această introspecție. De la catedrală am flanat puțin prin centrul istoric, Prinzipalmarkt, cu splendide sale clădiri strălucind feeric, ca niște policandre, apoi am ieșit pe o arteră de unde drumul spre casă continua în linie dreaptă. Cunosc bine traseul, din anii trecuți. Acum îmi dau seama că, de fapt, nu neapărat clopotele mă aduseseră la Lambertikirche, cum prea mistic începusem să cred, ci un fapt cât se poate de banal: obișnuința. Orice-ar fi, plimbarea m-a cufundat într-o liniște binefăcătoare. Dacă Blaga scria în romanul „Luntrea lui Caron” despre poemele care se așază în ritmul pașilor – o perspectivă de inspirație schilleriană, cum remarca N. Balotă, cred –, eu îmi limpezeam gândurile în ritmul clopotelor.

M-am întors după vreo oră. Rutina tradițională a Crăciunului nu mă mai incomoda. Ecoul clopotelor îmi scuturase neîmpăcarea. Un ecou care se stinge de-abia acum, în cuvânt.